Nu sunt acolo. Acesta este unul din motivele pentru care nu am spus tare multe. Nu am fost în Colectiv, nu am fost mai apoi la fața locului, nu sunt în România. Întâmplarea a făcut să fiu la un Ocean distanță.
Am citit. Știri, bloguri, postări, declarații. Am vorbit cu prieteni. Nu tare multe, pentru că nu am avut cuvinte suficiente. Ce să spun? Îmi aduc aminte de momentul în care a apărut lista cu morți. Am trecut peste numele respective cu emoție. Dacă-mi sare în ochi unul cunoscut? Și chiar și așa, am văzut în fața mea nume de mamă, de soră, de frate, de copil, de iubit, de soție. Nume care poate mie nu-mi spuneau multe, dar pentru altcineva era totul. Întreaga lume.
La o distanță așa de mare cum sunt eu acum, poate că ar trebui să văd lucrurile mai la rece. Dar ce poți să vezi la rece, când totul a fost fierbinte? Ce poate fi la rece, când citeam declarația unui supraviețuitor că în câteva secunde mâinile întinse spre el au devenit negre? Ce poate fi la rece, când auzeam în video cum strigau ”bă, ard” și ”nu trageți că îmi rupeți picioarele”? Ce poate fi la rece, când am citit mărturia asistentei care-a descris o scenă desprinsă din iad? Când prietena mea jurnalistă, Ioana, povestea că se aruncau răniții peste ea, ca să-i salveze?
Cum pot eu, care nici nu am fost acolo, nici nu am trăit acele momente, să spun că și-au meritat soarta? Cine sunt eu, în afară de faptul că sunt la fel de netrebnică și păcătoasă, să zic că au primit ce-au căutat? Nu de atâtea ori am căutat și eu unde nu trebuia? Nu de multe ori am zgândărit doi cărbuni, doar că nu s-au aprins?
Nu-mi place, normal că nu-mi place delimitarea aceasta pe care o văd acum, între biserică și societate. Acest război care mocnește și e pe cale să erupă. Însă stau și citesc stupefiată unele declarații, și mă întreb dacă unii gândesc înainte să deschidă gura.
Nu ascult rock, și nici nu frecventez cluburile. Dar nu am să arăt niciodată cu degetul pe cei care o fac, pentru că am frică de Dumnezeu să nu-mi fie retezat degetul în timp cel întind. Cine sunt eu să emit judecăți și să dau sentințe? Cine sunt eu, să am tupeul să mă cred mai brează?
Cât despre zecile de mii de oameni care protestează, înțeleg că le-a ajuns. Le-a ajuns să vadă bătaia de joc. Le-a ajuns până în gât (am eu o vorbă) să audă doar vorbe fără fapte. Pentru că la noi se pedepsește sluga, dar nu stăpânul. Stăpânul continuă să colecteze. Însă ce îi rog, de aici din vizita mea de peste Ocean, e să știe ce să ceară. Să nu ceară doar o schimbare, dar să știe și ce fel de schimbare să pretindă. Vreau o Românie mai bună, vreau la întoarcerea mea să pot zâmbi și să mulțumesc deplin generației mele pentru curajul ei.
Nu sunt acolo. Însă sunt aici, iar aici ne gândim acolo. Sunt Colectiv.
Sursă foto: Cristian Manafu
The post Nu sunt acolo. Dar sunt Colectiv. appeared first on Ganduri ascunse cu Alina Ilioi.