Poate că am fost naivă, și nu ar fi prima oară, să cred că cineva ar veni în furtuna mea. Eu o știu, pentru că abia îi pot face eu față. Și nici nu pot să acuz pe nimeni care pleacă, pentru că de multe ori și eu aș pleca. Prea bate vântul, prea agitat e, prea de multe ori nu vezi în față nimic și trebuie să mergi prin credință.
Nu mă aștept să fiu înțeleasă. Cum pot să-i cer cuiva să rezolve o ecuație pe care nici eu încă nu am rezolvat-o? Câteodată mi-aș dori să fiu egoistă. Să nu ies în față cu părțile mele rele, să nu mai pun defectele mele pe masă, să fie analizate și disecate după bunul plac. Ar fi mai simplu dacă m-aș ascunde. Pentru mine poate, pentru ceilalți nu.
Prea multe-s inundațiile, prea dese-s fulgerele și să nu mai spun de uragane! Așa arată viața mea. Așa sunt eu. Liniștea mea vine doar din mine, pentru că în jurul meu sunt de toate, numai liniște nu. Și dacă vreodată nu mai am liniște, ce ne facem?
Eu știu, eu am învățat să mă țin strâns de catarg ca să nu cad în apa adâncă și învolburată. Însă nu pot să cer nimănui să învețe același lucru. Luptele mele sunt ale mele. Furtunile mele sunt în jurul meu. Și când crezi că se face liniște, mai vine câte un val.
Eu am învățat să înot în lacrimi, ca într-un ocean. Altfel parcă nici nu mai știu. Și zâmbetele-mi sunt scăldate de razele soarelui.
The post Cu mine-i ca pe ocean…. appeared first on Ganduri ascunse cu Alina Ilioi.